Suferința de lux

Jurnalul ei:

”Sâmbătă seara mi s-a părut că se purta ciudat. Făcuserăm planuri să mergem la un bar ca să bem ceva. Fusesem la cumpărături cu prietenele mele toata ziua și am crezut că era supărat că am întârziat. Nu a zis nimic. Conversația nu începea, așa ca am propus sa mergem undeva unde să putem vorbi in liniște. A fost de acord, dar era în continuare tăcut și absent. L-am întrebat ce nu era in regula. A spus că e totul ok. L-am întrebat dacă era supărat pe mine…dacă tăcerea lui era din vina mea. Mi-a spus că nu are legătură cu mine și să nu îmi fac probleme.

In drum spre casa i-am spus că îl iubesc, el doar a zâmbit și a continuat să conducă. Nu îmi pot explica comportamentul lui. Nu înțeleg de ce nu mi-a spus “si eu te iubesc”…..

Când am ajuns acasă, am simțit că l-am pierdut, ca si cum nu ar mai fi dorit să aibă de a face cu mine niciodată. Pur si simplu stătea și se uita la televizor. Părea atât de distant și absent. In final m-am hotărât să merg să mă culc. După vreo 10 minute a venit și el in pat, și spre surprinderea mea a fost receptiv la mângâierile mele și am făcut dragoste. Dar tot nu era el…am simțit că era distras și cu gândul în altă parte. Am simțit că nu mai rezist așa și m-am hotărât să îl confrunt, dar el adormise deja.

Am început să plâng cu cearșaful în dreptul gurii, pentru că nu voiam să-l trezesc si am plâns și am plâns, până am adormit și eu. Sunt disperată. Nu știu ce să mă fac. Sunt aproape sigură că se gândește la alta. Viața mea e un dezastru.”

Jurnalul lui:

”Azi Steaua a pierdut în deplasare, dar măcar eu am făcut sex…”

Uneori treci prin perioade grele. Pierzi oameni dragi, cineva se îmbolnăvește, se duc lucruri importante din viața ta. Asta este suferința inevitabilă. Nu o negociezi și nu o poți ocoli. O trăiești.

Și apoi există cealaltă suferință. Suferința de lux.

Când nu s-a întâmplat nimic rău concret, dar mintea ta decide că e viața e cam plictisitoare și e momentul să creeze ceva interesant. Și muncește serios. Începe să presupună, să completeze goluri, să construiască scenarii, să tragă concluzii, să rezolve probleme care nici nu au apărut încă. Dintr-o tăcere apare o poveste. Dintr-un gest lipsă apare o tragedie. Din nimic apare o stare reală de disconfort.

Mintea nu suportă golurile. Și atunci le umple. Problema este că le umple, de cele mai multe ori, cu variantele cele mai dramatice. Nu spui „poate e obosit”. Spui „sigur e ceva”. Nu spui „nu știu”. Spui „clar s-a schimbat ceva”. Și, bineînțeles, întotdeauna are legătură cu tine. De parcă întregul univers s-ar învârti în jurul tău!

Mai apare și din alte direcții: din dorințe mărețe și comparații neinspirate. Pentru că ai aflat că totul este posibil, dacă îți dorești suficient de mult!

Vrei o relație perfectă, cu femeia/bărbatul perfect, vrei vilă cu piscină, bani fără număr, siguranță totală, confirmare constantă. Vrei Ferrari și vacanță în Maldive, dar nu ai bani nici să treci strada neregulamentar. Vrei lucruri mari, dar nu ai încă bazele simple: claritate, liniște, înțelegere. Vrei lux , dar nu ai încă stabilitatea de bază. Te doare că vecinul are mașină nouă, că hainele colegei sunt de firmă, că nu ai fost invitat la o petrecere, că nu ai corpul perfect.

Nu te doare realitatea. Te doare interpretarea ei.  Așa apare suferința de lux.

Pentru că diferența dintre ce este și ce crezi că ar trebui să fie devine prea mare. Și în loc să ajustezi așteptările sau să verifici realitatea, alegi să suferi.

Uneori ar ajuta ceva foarte simplu: întrebi, verifici și nu presupui automat. Și, uneori, nu faci nimic, aștepti să treacă. Pentru că nu orice stare trebuie rezolvată.

Alteori, în special în cazul bărbaților, ar fi util un laxativ emoțional. Nu din ăla complicat, cu ”hai să vorbim”, cu analize, introspecții și revelații. Nu. Unul de bază. Să spună naibii două cuvinte!
„Sunt nervos.” „Sunt supărat.” „N-am chef.”
Atât.
Pentru că de multe ori nu lipsa de iubire doare. Lipsa de informație doare.  În lipsa ei, mintea face ce știe mai bine: inventează. Și, bineînțeles, nu inventează variante liniștitoare. Nu zice: „e obosit”. Zice: „sigur e ceva grav”. Și atunci începe tot filmul: interpretări, scenarii, certuri, concluzii.

Iar în cazul femeilor, uneori un antidiareic emoțional ar face minuni.  Nu spun că nu trebuie să comunici. Dar comunicarea este, uneori, supraevaluată. Nu lipsa ei te încurcă, ci excesul de interpretare. Nu orice tăcere este un mesaj. Nu orice schimbare este o tragedie. Nu orice gând merită crezut. Și nu orice rahat în care ai călcat o dată merită analizat 20 de ani. Uneori este mai simplu și mai util doar să te speli și să mergi mai departe!

O mare parte din suferința noastră nu vine din tragedii reale, ci din felul în care alegem să gândim lucrurile. Din grabă, din nesiguranță, din orgoliu sau pur și simplu din obișnuința de a complica lucrurile.

Nu tot ce te doare este profund. Uneori este doar o poveste bine întreținută.
Și nu orice suferință este reală. Unele sunt doar de lux.