Liniște sau pace?

Într-o vreme eram atât de stresată și de obosită încât tot ce îmi doream era să am și eu puțină liniște. Și Dumnezeu, sau Universul, mi-a împlinit dorința. Am făcut o otită atât de urâtă încât vreo săptămână nu am auzit nimic. Trecea betoniera pe lângă mine și nu o auzeam! Liniște am avut, dar și un motiv în plus de stres și durere. Și am înțeles că de fapt mie nu liniștea îmi lipsea. Ci pacea.

Senzația aceea rară că nimic nu te tulbură. Că poți fi ceea ce ești, nu trebuie să te micșorezi sau să te transformi, ca să încapi în ceea ce își doresc alții de la tine. Că ești în siguranță, nu o veșnică țintă pentru nemulțumirile și frustrările altora. Că poți respira în voie, fără să fii apăsat de toate lucrurile pe care trebuie să le faci și toate greutățile pe care le ai de dus în această viață. Că ai puțin timp și pentru tine și sufletul tău, nu doar răspunzi permanent la urgențele, nevoile și cerințele mediului exterior. Că nu trage permanent cineva de tine, încercând să îți corecteze traseul, deciziile, viața și să te convingă că tot ce gândești, îți dorești sau faci este greșit, neproductiv, inutil.

Dar, prima condiție pentru a avea pace este să te simți în siguranță. Unii au avut norocul să crească într-un mediu sigur, unde s-au simțit iubiți și protejați. Ei pot fi deschiși, relaxați și plini de încredere în relațiile lor. Cei mai mulți însă au înțeles că primul lucru pe care trebuie să îl înveți în viață este cum să te protejezi într-o lume ostilă. Să fii atent, precaut, să nu deranjezi, să anticipezi atacurile, să te aperi, să te ferești de anumite persoane, sau chiar de toate, ca să fii sigur că nu greșești. Veșnic în alertă, cu imaginara pușcă la picior, gata să te aperi la cel mai mic atac perceput.

Încet, încet îți construiești și o armură, pe care o cari după tine, zi după zi. Și în anumite medii, foarte ostile sau foarte competitive, armura este absolut necesară. Pentru că fără ea nu ai putea să reziști. Doar că în timp devine foarte greu și obositor de cărat. Și, uneori te obișnuiești așa de bine cu ea, încât nu o mai dai jos deloc. Aproape că face parte din tine.

Da. Te apără. Prin ea nu mai intră integral răutatea lumii, critica, umilința, ura, conflictul, disprețul și scârba altora față de tine. Dar, pe lângă greutate, mai are o problemă. Prin ea nu mai intră nici părțile frumoase ale vieții. Nu mai simți nici bucuria, nici iubirea, nici afecțiunea, nici tandrețea.

E ușor să spui ”Renunță la armură! Dă-o jos! Permite-ți să fii vulnerabil!”. Dar în medii toxice, lipsa echipamentului de protecție înseamnă afectarea rapidă a sănătății sau chiar moartea! Poate că înțelepciunea este să recunoști când e nevoie de armură și când poți să o lași în dulap. Când poți să te deschizi, să lași aerul să intre și să împrospăteze camerele închise ale inimii tale!

Sau înțelepciune ar fi să eviți cât poți un mediu care îți face rău. Și persoanele care te sug de energie ca niște Dementori! Uneori poți. Alteori mediul este chiar locul tău de muncă, iar persoanele fac parte din cercul tău foarte apropiat, din familia ta. Nu poți schimba o altă persoană. Dar te poți schimba tu. Poți să nu mai accepți conflictul. Să alegi pacea. Să nu mai interpretezi ca un atac la persoană atitudinea celuilalt. Nu poți să te superi pe un măgar că nu este un nobil armăsar. Da. E încăpățânat, zbiară urât, dar are și părțile lui bune. De asta a fost crescut în gospodărie de mii de ani. Poate să care încărcături grele pe drumuri abrupte.

Când ajungi să accepți o persoană, integral, cu bune și cu rele, fără să încerci să o schimbi pentru a corespunde dorințelor tale, ajungi la o formă de pace. Asta nu înseamnă că ești obligat să o suporți sau să o tolerezi. Înseamnă că acceptarea poate să te facă să te simți mai bine și să decizi în cunoștință de cauză nivelul de apropiere și limitele unei relații, sau chiar să decizi încetarea ei.

Pentru că, o relație fără limite poate deschide foarte ușor calea spre abuz, în cazul unor persoane. Iar limita nu înseamnă neapărat respingere. Înseamnă doar lipsa de acces în anumite zone protejate. Acele zone în care nu intri decât tu și cine știe să respecte un spațiu sfânt. Locul în care pacea se întâlnește cu iubirea. Raiul tău interior, pe care dacă nu îl creezi singur și nu îl protejezi poate fi ușor vandalizat de persoane neglijente care intră cu bocancii și tropăie cu nesimțire.

Lumea este o sumă de posibilități. Poate fi un iad sau un rai. Depinde de nivelul de la care o privești. Și de o serie de variabile. Pe unele poți să le modifici. Pe altele trebuie să la accepți așa cum sunt. Sfidarea vieții și a realității nu este chiar o idee bună, din perspectiva mea. Este ca și cum ai înota contra curentului. Uneori merge, alteori este imposibil. Doar obosești inutil. Viața te duce fix acolo unde dorește. Unde ai ceva de învățat, de experimentat, sau un examen de dat.

Apoi poți trece la nivelul superior!